Se duc 10 ani. 10 ani frumosi si intensi. Simt ca acum incepe o noua era. De aici si tampenia asta de melancolie care a aparut in ultimele zile in viata mea. Bine, ce-i drept de vina este si dorul de fetele mele. Dar totusi am ceva timp la dispozitie sa ma gandesc la ultimii 10 ani. Parca nu as da atata importanta, ca totusi atunci cand am facut 30 de ani ar fi fost asa ca trecerea unei decade pentru mine personal, dar fiind o idee mai atent imi dau seama ca se inchide 2010-2020 intr-un mod foarte ciudat. 2010 a inceput misto pentru mine, cu noi oportunitati, cu salturi profesionale la care visam de cand eram mic. Pe plan profesional a fost anul in care am prins curaj, ca la cativa ani dupa sa si fructific in sfarsit increderea castigata. Cel mai mult am suferit din cauza lipsei de incredere in mine, iar asta este chestia pe care mi-au reprosat-o majoritatea dintre apropiatii mei. Am invins neincrederea cu ceva ajutor si sustinere, dar cel mai important, am reusit pentru ca iubeam sincer si pentru ca am vrut sa ma ridic la nivelul visurilor mele. In 2010 am incheiat niste capitole si am deschis altele. In 2010 am impresionat cele mai importante persoane din viata mea (parintii, primul meu chef) cu alegerile mele si in 2010 am cunoscut-o pe femeia viselor mele. In 2010 am aparut in primul articol dintr-o revista pentru prima oara in viata mea, iar atunci am descoperit cat de importanta este mancarea pentru bunastarea si buna dispozitie a oamenilor care o gusta. Au urmat 2011, anul in care eram la o rascruce, dupa castingul pentru jurat Masterchef, stiam ca daca nu il trec si nu intru imi iau frumoasa fata si ne mutam intr-o tara vesnic insorita. Soarta a decis totusi sa raman in tara. Decizia de a pleca totusi nu a disparut complet, chiar daca s-a mai stins treptat. Am ramas si am mers pe drumul asta. Inca consideram cariera mult mai importanta decat familia. In 2011 pe plan profesional au aparut frustrarile ca din meseria de bucatar nu poti avea o stabilitate, iar asta ma demoraliza cumplit cand vedeam ca nu exista sansa de a evolua. Mai toti incercau sa se foloseasca de experienta si viziunea mea totusi fara sa ma plateasca, lucru care culmea, inca nu s-a terminat in industria noastra, fiind foarte multi bucatari care inca nu sunt platiti pentru munca lor. In 2011 i-am cunoscut pe cei ce aveau sa imi devina cei mai buni colegi, Catalin Scarlatescu si Sorin Bontea iar in ziua aia din iulie 2011 nu ne imaginam si nici nu visam la tot ce a urmat. Au mai fost cateva restaurante care au incercat sa profite la maxim de naivitatea mea (aveam 24 de ani) pana cand mi-am dat seama ca nu am cum sa o mai scot la capat. In 2012 au inceput filmarile si difuzarile showului care a schimbat fata gastronomiei romanesti, iar noi 3 eram acolo in fata pe scaunele alea, unde invatam in fiecare zi cum sa stam in fata camerei, cand si ce sa spunem, cat de mult sa ne abtinem sau cat de tare sa ne dezlantuim, iar tot succesul ala nebun care a inceput in 2012 si care continua si astazi se datoreaza doar Monei Segall, omul care a crezut in fata, carisma, talentul si viziunea mea. Cea mai tare chestie pe plan profesional pe care am trait-o si o traiesc si astazi cu aceasta minunata echipa de productie a inceput practic in 2012. Au urmat cateva restaurante de care am avut grija cat am avut timp si care au functionat bine, din 2012 pana in 2015 fiind implicat si in zona asta de bucatarie de restaurant, gestionand timpul foarte prost intre filmari, restaurante si familie, m-am vazut nevoit sa renunt la una dintre cele trei, iar alegerea a fost una evidenta. In 2013 am vazut ce inseamna sa se intoarca celebritatea impotriva ta, intr-o chestie inventata si rezolvata de justitie, atunci a fost un moment care m-a pregatit pentru cel mai prost an din cei 10, 2014. In 2014 am avut de invatat cea mai dura lectie, iar de atunci mi s-a schimbat viata cat si prioritatile. In 2015 am reusit sa imi revin pe plan profesional abia dupa ce am facut schimb intre prioritati, trecand familia pe primele 5 locuri, abia apoi cariera. In 2014 nunta si mutarea in Antena 1 au fost highlighturile anului, iar de atunci au urmat 2 sezoane de HellsKitchen si inca 8 sezoane de Chefi la Cutite, alaturi de aceeasi echipa care a crezut in mine de la inceput si in care am incredere absoluta. In 2016 am scris si prima carte de bucate, ,,Gateste cu mine”, iar in 2019 a urmat a doua , ,,Romaneste. Punct si de la capat” , intrand practic intr-o zona in care nu ma asteptam si nici nu visam in perioada in care eram in scoala
Cred si sper ca profesoarele mele din perioada in care am fost elev sunt mandre de acest succes. In 2015 am avut noroc sa ajung la Milano sa ii cunosc pe zeii gastronomiei mondiale, iar treaba asta mi-a oferit si mai multa incredere in ceea ce pot sa fac si mi-am impus sa nu incetez sa visez, pentru ca visele se pot transforma in realitate daca crezi destul de mult in ele. In acesti 10 ani am trecut pe plan profesional prin toate starile posibile, am cazut, m-am ridicat, m-am reinventat, am vrut sa renunt, dar cel mai important, am vrut mereu sa evoluez, am avut perioade in care totul era pierdut, sau toata lumea era a mea. Pe plan profesional am trecut prin toate etapele posibile, iar evolutia mea profesionala din 2010 pana in 2020 are la baza doar cateva secrete : incredere, spirit de echipa, sustinere, sprijin moral, un scop nobil.
Dar, Florin Dumitrescu nu ar fi insemnat nimic daca acesti 10 ani din punct de vedere personal, nu ar fi fost echilibrati. Practic, am devenit mai bun atunci cand familia a ajuns pe primul loc in prioritatile mele. Cariera a inceput sa straluceasca iar eu mi-am slefuit viziunea devenind cine sunt azi. In 2010 dupa 1 an petrecut in casa alor mei dupa ce m-am intors din Italia am decis sa ma mut singur si sa devin independent din toate punctele de vedere. Pana in august a fost un an zbuciumat pe plan personal, presarat cu tot felul de povesti, tot felul de ruperi de relatii sau multe relatii pasagere. Toate astea pana in august. Cand am cunoscut-o pe ea. Nu credeam atunci si nici azi nu ne vine sa credem ca am ajuns sa traim tot ce am trait impreuna. In august a inceput vanatoarea practic, am inceput sa dau o lupta sa o cuceresc pe Cristina, care venea dintr-un mediu social mult mai ridicat decat cel din care veneam eu, jurnalismul si zona asta glamorous de beauty nu avea nici o legatura cu haosul din bucatariile unde lucram eu. Ea mirosea a parfumuri scumpe iar eu a ceapa calita. Am luptat ceva si mi-am pus ambitia sa o cuceresc. Imi place sa cred ca nu am depus un efort prea mare si ca i-a placut si ei de mine chiar si in zilele mele proaste, drept urmare am ajuns dupa 10 ani sa avem impreuna 2 copii, 1 casa, cateva credite si multe povesti frumoase de povestit nepoteilor. In 2010 ne-am cunoscut si ne-am curtat, iar eu ma purtam cu ea asa cum invatasem de-a lungul vremii ca trebuie sa te porti cu o femeie bineinteles, de la alte femei. Iar la inceputul nostru de relatie am aplicat toate chestiile posibile sa o impresionez. A functionat. Pana la sfarsitul lunii octombrie eram mutati impreuna si ne faceam planuri mari ca poate ne mutam in Portugalia, ea scrie carti si eu gatesc. Visam amandoi la tot felul de chestii pe care ni le doream si eram atat de saraci incat numaram fiecare moneda primita rest, dar eram cei mai fericiti pentru ca ne aveam unul pe celalalt. 2010 a fost frumos, a fost boem. 2011 a fost interesant din punctul asta de vedere, pe plan personal. In 2011 ne-am separat pentru o scurta perioada de timp si ne-am dat seama ca nu putem trai unul fara celalalt. A fost foarte interesant momentul revederii, neputand sa stam unul fara altul mai mult de 4 saptamani, aceasta fiind si cea mai lunga perioada de timp in care nu ne-am vazut, perioada in care eu am fost plecat la Oradea. Ne-am intalnit in aeroport de unde am plecat la Londra in prima noastra vacanta impreuna. Nu pot sa zic ca o duceam bine financiar, dar eram mai mult decat fericiti ca ne-am intalnit. In acesti 10 ani de cand suntem impreuna cele 4 saptamani ne-au dat de inteles ca noi nu suntem facuti sa traim unul fara celalalt. Au mai fost niste episoade ciudate in 2011, dar care s-au terminat pana la urma intr-o nota pozitiva pentru noi ca si cuplu. In 2012 a aparut vestea ca este insarcinata cu Ava. Undeva prin octombrie am aflat, iar prima luna de la veste a fost o tragedie din punct de vedere medical, dar cu mult noroc si cu mult ajutor din partea nasilor nostri am reusit sa prindem incredere si sa aducem pe lume cel mai frumos lucru din viata noastra, Ava Elisabeta Dumitrescu. In 2013, pe 14 februarie, am cerut-o in casatorie, iar pe 10 iunie a nascut. De acolo au inceput sa apara momentele frumoase de familie, momentele in care ne-am demonstrat ca ne putem baza unul pe celalalt, dar si momentele in care am rabufnit amandoi din cauza oboselii, stresului dar si diferentei de prioritati. Pentru mine inca atarna foarte greu in balanta faptul ca eu am de cucerit lumea culinara si nu am timp sa fac lapte noapte de noapte cand restaurantele sunt pline de clienti, bucatarii mei au nevoie de mine. Si am lipsit de multe ori de la momente importante din viata noastra de familie. In 2014 a urmat nunta, alt cel mai fericit moment din viata noastra ca si cuplu, dar si a doua sarcina, Mia Victoria Dumitrescu. In 2014 dupa nunta am mers in ,,zilele de miere” la Mallorca dar am avut si primul concediu adevarat din viata mea, si anume o luna de zile petrecuta in Vama Veche intr-o casuta mica inchiriata impreuna cu socrii si cateii. Dupa ce a aparut si Mia in peisaj, au aparut momentele mele de cumpana din cauza a ceea ce spunea lumea despre mine, prin ziare si prin comentarii. Iar atunci am invatat cea mai importanta lectie din viata mea in ceea ce priveste aceasta lume. Nu mai citi comentariile si articolele despre tine, dar nici nu te mai lasa expus in masa. Scopul meu atunci a inceput usor usor sa se schimbe, iar cel mai bun lucru care s-a intamplat in viata mea a fost fix aceasta chestie pentru ca am reusit sa deschid ochii si sa vad mai bine de fapt ce este important pe lumea asta, iar tranzitia de la cariera la familie a fost fireasca si brusca. In 2015 s-a nascut Mia Bucuria, care spre deosebire de Ava care a fost cumintenia intruchipata, Mia a plans si nu a dormit noptile pana cand ne-a dus intr-o faza din care inca nu ne revenim. Dar ne-am dat seama ca defapt ea fiind foarte vorbareata, suferea mult ca nu se poate exprima. Ea si astazi se trezeste noapte din somn sa ne povesteasca lucruri pe care le viseaza. Asa e ea, ii place distractia, vorba lunga si sa obtina tot ce ii trebuie. Pe cand Ava este calculata, gandeste mai mult inainte sa spuna ceva si de multe ori se razgandeste in timpul discutiei de cel putin 2 ori. Asa sunt ele, diferite si speciale in felul lor. 2016 este anul in care am inceput sa construim casa si este perioada in care am auzit foarte des de la apropiati ,, bai, daca treceti peste treaba asta cu casa, nu o sa va despartiti niciodata”. Am reusit in 2017 sa ne mutam si sa ne gasim linistea in sfarsit. Copiii sa inceapa sa doarma, Cristina sa se bucure de un Florin care dupa foarte multi ani s-a reintalnit cu sentimentul placut de ,,acasa”. Eu din 2002 de cand am inceput sa lucrez ca bucatar am fost doar musafir la mine acasa, nu mi-am gasit linistea, pacea si locul cu toate ca nu am dus lipsa de nimic. Pana in 2017 cand ne-am mutat in casa noastra, noi 4. Fara sa mai platim chirii, fara sa mai impartim facturile cu alti vecini din bloc, fara sa mai deranjez vecinii daca trag apa la 2 noaptea cand ajungeam de la restaurant sau de la filmari. Am ajuns acasa in 2017. In 2018 ne-am bucurat de tot pana cand ne-am descoperit o noua lupta, serioasa, care a batut si mai tare pecetea ca familia este mai importanta decat orice altceva pe lumea asta. A urmat o lupta infernala cu boala, lupta la care noi am fost spectatori participanti pentru o persoana foarte apropiata Cristinei si mie, lupta pe care bucuros pot sa spun azi ca am castigat-o, dar cel mai important ca am invatat sa traim cu ea. Am suferit toti, chiar si cele mici, dar ne-am apropiat si mai tare. Anul 2019 ne-a oferit curaj, curaj sa planificam si sa ne dorim lucruri. Fetele au crescut, comunicarea este diferita, mai buna, au inceput sa apara vise si planuri din 4 parti acum, au urmat discutii si planificari pentru toti 4, multe dintre ele fiind implinite. Am invatat sa schiem, sa ne bucuram de munte, sa ne invingem temeri iar inainte de inceperea anului scolar am reusit sa mergem la Paris impreuna, la Disneyland, iar dincolo de micile neintelegeri legate de cumparaturi specifice varstei, am descoperit o gasca de gagici cu personalitate. Cristina la shopping de creme si parfumuri cu Mia pe Champs Elysee iar eu cu Ava la privit vitrine cu ceasuri. Dormit in metrou in drumul spre Disney, fericirea si regasirea linistii cand am intrat inapoi la noi in curte, prima zi de scoala, au fost multe, anul 2019 a fost un an bogat. Finalul lui 2019 ne-a gasit cumparand bilete de avion pentru 5 vacante in 2020 si multe alte planuri frumoase pentru ce urma sa vina. Doar ca, nu ne asteptam la ce a urmat.
2020 a venit asa, sa incheie ceea ce a inceput in 2010, ca o duminica dupa o saptamana lunga si plina de activitati. 2020 a fost anul sabatic pe care ni l-am dorit probabil pe ascuns in fiecare an cand eram coplesiti de activitati. Doar ca oamenii sufera, iar cercul incepe sa se apropie foarte tare si multi dintre ai nostri sufera. Noi am ales sa nu ne jucam cu norocul, mai ales ca nu suntem 100% sanatosi si ne-am inchis in casa. Bine, fetele, eu a trebuit sa merg la filmari si pana acum pot sa spun ca am avut grija sa stau deoparte de virus si oricum am ales sa nu riscam chiar daca filmarile pentru Chefi sau proiectele Lidl au fost facute doar cu teste negative si cu toate normele de siguranta posibile, eu am stat izolat de fetele mele vreo 4 luni din 12. Au americanii o vorba, ,,better safe than sorry” iar treaba asta a functionat. Tot din iubire si din dorinta de a le proteja.
Inchei aceste ganduri despre aceasta decada tragand cateva concluzii foarte importante pentru decadele care urmeaza. Increderea de sine este cea mai importanta, dar fara iubire nu poate exista incredere. Inainte sa pretinzi ca il iubesti pe cel de langa tine trebuie sa stii sa te iubesti pe tine insuti. Iar eu am invatat asta trecand prin cele mai dure lectii pe care viata a putut sa mi le ofere. Intr-adevar, se putea mai rau, dar acum pot sa spun ca nu as fi ajuns aici daca nu invatam tot ce am avut de invatat. Dragostea, increderea, sprijinul si suportul, putin noroc, toate astea m-au facut un om mai bun si am impartit cu toti cei dragi mie, dar cea mai mare portie am oferit-o lor, fetelor mele, Cristina, Ava si Mia. Pentru ca inainte sa fiu Chef Florin Dumitrescu, sunt sot, tata, fiu si prieten, iar responsabilitatea mea cea mai mare este sa fiu un model pentru ele, sa le fac sa fie mandre de mine pentru cine sunt eu. Pentru ca eu sunt mandru ca pot sa fiu Chef Florin Dumitrescu, colegul lui Bontea si Scarlatescu, copilul minune al bucatariei descoperit de Mona Segall. Iar astazi, pentru tot restul vietii sunt tatal Avei si al Miei, sotul, iubitul si prietenul Cristinei, fiul si ginerele parintiilor nostri, iar cele doua lumi ale mele pot merge mana in mana, pentru ca scopul este comun, dragostea si respectul.
2010-2020