Poveste

image1 (1)Experiența unui prânz în compania mea… Doar eu, cu mine.
Obișnuiam să fac asta când aveam ziua liberă, singura mea zi liberă din lună, pe când aveam 16 ani și mi-am început ucenicia în bucătărie.
Pe atunci, imi placea foarte mult să mă plimb prin Centrul Istoric, când nu era atât de plin de cluburi și restaurante, erau doar cateva. În acele vremuri, rockerii și hipioții mergeau în Centrul Vechi, iar cei care căutau distracții bahice erau mai mult prin Regie…

Revenind la povestea mea, îmi plăcea să mă plimb singur, să mă uit la clădiri și să îmi imaginez poveștile din spatele pereților, oamenii care trăiau sau au trăit acolo, istoria acelor clădiri cu o arhitectură deosebită, dar cu sechele vizibile lăsate de vreme… Singura mea companie era un walkman cd player, la care ascultam Junior Parker, B. B. King, John Lee Hooker, Eric Clapton… blues, în general.

Eram doar eu cu mine și nu îmi lipsea nimic. Nici compania unor oameni pentru că îi aveam pe prietenii mei cântând blues în cască, nu imi lipsea nici activitatea, pentru că, în restul zilelor în care munceam, nu aveam timp să mă gândesc deloc la mine. Nu îmi auzeam nici gândurile în timp ce lucram. Eram mult prea concentrat să fac ceea ce îmi cerea Chef sau superiorii mei, nu vedeam decât tigăi, oale, cuțite, inox și faianță albă. Îmi cunoșteam atât de bine colegii că, dacă unul dintre ei avea vreo problemă, știam povestea până și în cel mai mic detaliu. Eram mai mult decât o familie, eram un tot, iar Universul nostru își avea limitele în perimetrul restaurantului și, în special, în cel ale bucătăriei.

Așa trăiam. 18 ore pe zi în restaurant, câte o oră pe drum și 2 ore acasă. Îmi placea foarte mult treaba asta, pentru că, în afară de părinții mei, nu aveam nimic și pe nimeni în afara restaurantului.
Astfel că, singurul moment în care intram în contact cu lumea reală era ziua mea liberă.

După o plimbare de câteva ore, intram într-o cafenea, citeam toate ziarele disponibile, inclusiv cele financiare. Beam câteva cafele și respiram puțin din foșnetul realității cotidiane, din care eram complet absent în restul zilelor. După ce mă încărcam cu energia și forfota cafenelei, plecam în căutarea unui restaurant pentru a lua masa. Tot singur. Ce era foarte interesant în a lua masa singur? Puteam savura fiecare moment, fără să fiu întrerupt de o conversație sau companie. Puteam să fiu atent la toate detaliile. Îmi imaginam fiecare pas pe care l-a făcut bucătarul ca să ajungă la mine produsul final. Eram curios, pasionat și extrem de fericit să fac asta. Gustam, savuram, mâncam încet, liniștit, deloc grăbit.

Îmi aduc și acum foarte bine aminte de prima zi liberă pe care am petrecut-o așa. Era o zi ploioasă. Am reușit să mă trezesc de dimineața (de regulă, mă trezeam târziu pentru că terminam foarte târziu  munca în bucătărie) și am plecat cu tramvaiul, cu aceleași căști pe urechi și doar cu un ziar în mână. Am coborât în Piața Unirii și mergeam spre Centrul Vechi, fără să mă uit în stânga sau dreapta, cu pași repezi … Am baut o cafea pe Lipscani și am aflat din nu mai știu ce ziar că era un film italienesc la Studio. M-am dus să văd filmul. Țin încă minte că m-a impresionat o scenă până la lacrimi. Am plecat de la Studio cu gândul la mâncare, am ales un resturant, m-am așezat, am comandat mâncarea, am retrăit toți pașii spre realizarea ei, am savurat gustul și apoi mi-am continuat plimbarea, cu același exercițiu de imaginație, creând mici povești pe care mi le șopteau clădirile vechi…
Așa am luat prima oara masa singur.A fost o experiență frumoasă, pe care am repetat-o o dată pe lună, în ziua mea liberă. Când viața mea lua o pauză, chiar dacă nu totală de la bucătărie, când mă bucuram, în sfârșit, de mine și de gândurile mele.

Astazi, după mai bine de 10 ani de la prima mea zi liberă petrecută mine, se repetă povestea.
Sunt blocat într-un oraș pe care nu îl cunosc, unde se vorbește o limbă pe care nu o vorbesc și unde nu am nici un amic, prieten sau coleg. Și iată că mă trezesc făcând ceea ce făceam la 16 ani. Mă plimb singur, am căștile pe urechi și îi ascult pe aceiași Junior Parker, Clapton, King și Hooker, urmăresc restaurantele și intru în cel care îmi transmite o energie bună… Doar că astazi, ceva nu mai este la fel ca atunci. Nu mai sunt omul de acum 10 ani. După câteva luni de muncă intensă sunt extenuat, nu mai am aceeași energie ca atunci. Dar partea și mai ciudată e că, energia mea, astăzi, nu mai provine din cât mai multă muncă, cât mai multe comenzi, cât mai mulți pești filetați sau creveți pe grătar. Probabil vine odată cu maturizarea, dar astăzi, energia mea și motivația de a merge înainte vin din cu totul altă parte decât bucătăria. Vin de la familia mea. Cei pentru care mă trezesc în fiecare dimineață cu gândul de a-i face mândri de ceea ce sunt, oamenii pe care îi iubesc necondiționat și pentru care aș face orice. Dragostea lor mă motivează, mă umple de inspirație și de noi vise.

Astăzi, nu mă bucur că am o zi liberă, doar eu cu mine. Astăzi, sunt trist pentru că această zi liberă nu o savurez împreună cu fetele mele…
Orașul e superb, cu o ahitectură impresionantă și cu multe povești de spus, prietenii mei din căști îmi cântă aceleași melodii pe care le iubesc, mâncarea din restaurantul în care am intrat este foarte bună, dar azi, să stai singur la o masă și să mănânci nu mai este la fel ca acum 10 ani.

Astăzi, este doar trist…